Back

ⓘ Istorie. Istoria este știința care studiază evoluția societății umane de la apariția omului până în prezent. Obiectul istoriei nu se limitează doar la eveniment ..




Istorie
                                     

ⓘ Istorie

Istoria este știința care studiază evoluția societății umane de la apariția omului până în prezent. Obiectul istoriei nu se limitează doar la evenimentele politice, cum ar fi de exemplu bătăliile sau faptele conducătorilor. El cuprinde și aspectele economice, sociale și culturale.

Istoria este o relatare, o construcție a unei imagini a trecutului făcută de oameni i.e. istorici care încearcă să descrie, să explice sau să facă perceptibile timpurile care s-au scurs. Indiferent de epoci sau de metode și oricare ar fi scopul subiacent al muncii istoricului, istoria este întotdeauna o construcție umană, înscrisă în epoca în care este scrisă.

Spre deosebire de povestirea ficțională, specia de povestire numită istorie nu este construită prin intuiție intelectuală, ci pornind de la surse: documente scrise, istorie orală, obiecte etc. Prin interpretarea totalității acestor surse, istoria își propune să reconstituie diversele fațete ale trecutului. De-a lungul timpului, istoricii și-au schimbat foarte mult felul de a interpreta trecutul și perspectiva asupra faptelor sau a evenimentelor trecute, și-au reevaluat sursele și maniera de a aborda respectivele surse.

Istoria, care nu este doar o reflecție asupra trecutului, se construiește în funcție de regulile unei metode științifice. Aceasta a evoluat de-a lungul timpului, iar evoluția acestei metode științifice poartă numele de istoriografie cuvânt compus pornind de la niște etimoane grecești; în traducere directă înseamnă "istoria scrierii istoriei”. Metoda de cercetare a istoriei se sprijină pe un ansamblu de științe auxiliare care îl ajută pe istoric să își construiască povestirea.

Istoria este și o practică socială: prin felul în care este scrisă, istoria se înscrie în mod fundamental în epoca în care este scrisă și joacă un rol de primă importanță în epoca scrierii ei deoarece, fiind luată drept dovadă și / sau garanție a judecății acțiunilor omului, ea determină interpretările, interacțiunile și comportamentele sociale prezente și viitoare ale indivizilor.

                                     

1. Metoda istorică

Metoda istorică este compusă din tehnici și îndrumări prin care istoricii folosesc sursele primare și alte dovezi empirice, inclusiv dovezi arheologice pentru a cerceta și apoi scrie istoria drept relatări ale trecutului. Întrebarea asupra naturii și chiar a putinței existenței unei metode istorice solide este subiectul filosofiei istoriei drept întrebare care ține de epistemologie. Studiul metodei istorice și al diferitelor feluri de a scrie istoria se numește istoriografie.

                                     

1.1. Metoda istorică Proceduri pentru surse care se contrazic una pe alta

Bernheim 1889 și Langlois & Seignobos 1898 au propus o procedură în șapte pași pentru critica surselor în cadrul istoriei:

  • Dacă două surse create în mod independent cad de acord asupra unui aspect, credibilitatea fiecăreia sporește semnificativ.
  • Totuși, nu se impune majoritatea; chiar dacă cele mai multe surse povestesc evenimentele într-un fel, acea versiune nu va prevala decât dacă trece testul analizei critice pe text analiza textului.
  • Martorii oculari, în general, trebuie preferați în special în împrejurările în care observatorul obișnuit putea relata cu acuratețe ceea ce s-a aflat pe atunci și, mai specific, când se referă la lucruri știute de majoritatea contemporanilor lor.
  • Când două surse se contrazic asupra unui aspect, istoricul va prefera sursa cu cea mai mare autoritate, adică sursa creată de un expert sau de martorii oculari.
  • Când două surse nu sunt de acord și nu există un alt mijloc de a evalua ce spun ele, atunci istoricii vor prefera sursa mai apropiată de bunul simț.
  • Sursa a cărei relatare poate fi confirmată prin referiri la autorități externe în unele părți ale ei poate fi crezută în întregime chiar dacă este imposibil să confirmăm complet textul.
  • Dacă toate sursele au căzut de acord asupra unui eveniment, istoricii pot considera evenimentul drept dovedit.

Descrierile ulterioare ale metodei istorice de mai jos au căutat să depășească credulitatea postulată de primul dintre pașii formulați în secolul al XIX-lea prin a afirma principii prin care relatările diferite nu sunt doar armonizate ci pentru a afla dacă o aserțiune găsită în una din surse poate fi considerată drept lipsită de încredere sau dimpotrivă, luată în sine.

                                     

1.2. Metoda istorică Principii de bază pentru a determina gradul de încredere

Următoarele principii de bază ale criticii surselor au fost formulate de doi istorici scandinavi, Olden-Jorgensen 1998 și Thurén 1997:

  • Sursele umane pot fi dovezi fizice rămășite trupești/relicve cum ar fi amprentele; sau narațiuni cum ar fi o declarație sau o scrisoare. Rămășitele trupești/relicvele sunt mai credibile decât narațiunile.
  • Dacă un număr de surse independente conțin același mesaj, credibilitatea mesajului sporește puternic.
  • Dacă se poate dovedi că un martor sau o sursă nu au un interes direct în a crea părtinire, credibilitatea mesajului crește.
  • Tendința unei surse este motivația ei de a produce o anumită părtinire. Astfel de tendințe trebuie minimizate sau suplimentate cu motivații contrare.
  • Un martor ocular este mai credibil decât o mărturie la mâna a doua, care este mai credibilă decât mărturia unor persoane care au auzit de la mărturii și mai îndepărtate și așa mai departe.
  • Cu cât o sursă este mai apropiată de evenimentul pe care pretinde că-l relatează, cu atât mai multă încredere putem avea că ea descrie corect istoric ceea ce s-a întâmplat.
  • Orice sursă dată poate să fi fost falsificată sau coruptă. Indicații puternice asupra păstrării sursei în formă originală sporesc încrederea pe care o putem avea în ea.


                                     

1.3. Metoda istorică Mărturiile oculare

R. J. Shafer oferă această listă pentru a evalua mărturiile oculare:

  • Cât de bine putea observa autorul lucrurile pe care le relatează? Erau simțurile lui adecvate observațiilor făcute? Era locația sa fizică adecvată vederii, auzirii, atingerii? Avea el din punct de vedere social abilitatea de a observa: înțelegea limba, avea expertiza necesară de exemplu drept, științe militare; nu era intimidat de nevasta sa sau de poliția politică?
  • Privind abilitatea sa de a relata, era părtinitor? Avea timpul necesar pentru a relata? Locul potrivit pentru a relata? Instrumente adecvate de a înregistra relatarea?
  • Care era intenția autorului în relatarea sa? Pentru cine relata el? Era probabil ca publicul său să-i ceară sau să-i sugereze distorsionarea evenimentelor?
  • Când a relatat el, relativ la observațiile făcute? Curând? Mult mai târziu? Cincizeci de ani este mult mai târziu deoarece majoritatea martorilor oculari erau morți iar cei care mai rămaseră puteau să fi uitat aspecte relevante.
  • Există indicii adiționale asupra veracității avute în intenție? Era el indiferent față de subiectul relatat, deci probabil nu intenționa distorsionarea? A făcut afirmații care-i afectau reputația proprie, deci probabil nu căuta să distorsioneze? A oferit informații incidentale sau obișnuite, deci aproape cu certitudine nu avea intenția de a induce în eroare?
  • Cum a relatat autorul?, și care era abilitatea sa de a face asta?
  • Este sensul real al aserțiunii diferit de sensul ei literal? Sunt folosite cuvintele în sensuri în care nu mai sunt folosite azi? Este o afirmație ironică adică, înseamnă altceva decât afirmă?
  • Par afirmațiile sale inerent improbabile, de exemplu contrare naturii umane sau în conflict cu ceea ce cunoaștem azi?
  • Există contradicții interne în acel document?
  • Țineți cont că unele feluri de informații sunt mai ușor de observat și relatat decât altele.

Louis Gottschalk adaugă o considerație adițională: "Chiar când faptul discutat se putea să nu fie bine cunoscut, anumite feluri de informații sunt atât incidentale cât și probabile în așa mod încât eroarea sau falsul par improbabile. Dacă o inscripție antică a unei căi romane ne spune că un anumit proconsul a clădit acea cale în timp ce Augustus era princeps, fără a dispune de altă coroborare ne putem îndoi că proconsulul a clădit într-adevăr calea, dar ar fi mai greu să ne îndoim că ea a fost făcută sub domnia lui Augustus. Dacă o reclamă informează cititorii Cafeaua A și B poate fi cumpărată la orice băcănie la prețul neobișnuit de cincizeci de cenți pe livră, toate deducerile din reclamă fără coroborare pot fi puse la îndoială, cu excepția faptului că exista o marcă de cafea pe piață numită Cafeaua A și B.”

                                     

1.4. Metoda istorică Mărturii indirecte

Garraghan afirmă că cele mai multe informații provin de la martori indirecți, oameni care nu erau prezenți la fața locului dar au auzit ce s-a petrecut de la alții. Gottschalk afirmă că un istoric poate folosi mărturii din auzite acolo unde nu există texte primare. El scrie "În cazurile în care se folosește de martori secundari. el se întreabă: 1 Pe a cui mărturie primară se bazează afirmațiile acestui martor secundar? 2 A relatat corect martorul secundar mărturia primară în întregul ei? 3 Dacă nu, ce detalii le-a raportat corect din mărturia primară? Răspunsuri satisfăcătoare la a doua și a treia întrebare pot oferi istoricului întregul sau esența mărturiei primare care pentru matorul secundar poate fi singura cale de a fi aflat aceste lucruri. În astfel de cazuri sursa secundară este sursa originală a istoricului, în sensul că ea este originea cunoașterii lui. În ce privește dacă această sursă originală este o relatare corectă a mărturiei primare, el testează credibilitatea ei la fel cum ar face-o cu însăși mărturia primară.” Gottschalk adaugă, "Deci mărturia din auzite nu va fi respinsă de istoric, cum ar face-o un tribunal pentru simplul motiv că provine din auzite.”

                                     

1.5. Metoda istorică Tradiția orală

Gilbert Garraghan susține că tradiția orală poate fi acceptabilă dacă ea satisface una din două "condiții generale” sau șase "condiții particulare”, după cum urmează:

  • Condițiile generale.
  • Trebuie să existe mai multe serii paralele și independente de martori care relatează evenimentul discutat.
  • Tradiția trebuie să se bazeze pe o serie neîntreruptă de martori, pornind de la relatarea primară și imediată a evenimentului martorilor vii intermediari de la care preluăm noi sau cel care a fost primul care l-a consemnat în scris.
  • Spiritul critic trebuie să fi fost suficient de dezvoltat cât timp a durat tradiția, iar mijloacele necesare investigației critice trebuie să fi fost la dispoziție.
  • Tradiția trebuie să relateze un eveniment public important, de felul unuia cunoscut direct de un mare număr de persoane.
  • Condițiile particulare.
  • Tradiția trebuie să fi fost una de durată relativ limitată.
  • De-a lungul acelui interval de timp ea trebuie să nu fi cunoscut opoziție, chiar din partea persoanelor care ar fi fost înclinate să o nege.
  • Tradiția trebuie să fi fost acceptată pe larg, cel puțin pentru un anume interval de timp.
  • Persoanele cu spirit critic care ar fi contestat în mod sigur tradiția – dacă ei ar fi considera-o falsă – trebuie să nu fi încercat asta.

Pot exista și alte metode de a verifica tradiția orală, cum ar fi comparațiile cu dovezile provenite din arheologie.

Dovezi mai recente cu privire la încrederea sau neîncrederea potențială în tradiția orală provin din munca de teren din Africa de Vest și Europa Răsăriteană.



                                     

1.6. Metoda istorică Surse anonime

Istoricii permit folosirea textelor anonime pentru a stabili fapte istorice.

                                     

1.7. Metoda istorică Sinteza: raționamentul istoric

Odată ce bucățile de informație devin disponibile ele trebuie evaluare în context, ipotezele pot fi formulate și stabilite prin raționamente istorice.

                                     

1.8. Metoda istorică Argumentul din cea mai bună explicație

C. Behan McCullagh listează câteva condiții pentru un argument din cea mai bună explicație care să fie de succes:

  • Ipoteza trebuie să aibă un domeniu explicativ mai mare decât alte ipoteze incompatibile cu ea, referitoare la același subiect; adică, ea trebuie să implice o varietate mai mare de afirmații de observație.
  • Trebuie să depășească alte ipoteze incompatibile cu ea, referitoare la același subiect cu atât de mult încât, cu privire la caracteristicile de la 2 la 6, șansa este foarte mică de a fi depășită de o altă ipoteză concurentă în aceste privințe.
  • Ipoteza trebuie să fie negată de mai puține credințe deja acceptate decât alte ipoteze incompatibile cu ea, referitoare la același subiect; adică, ea trebuie să implice în combinație cu adevărurile acceptate mai puține afirmații de observație și altfel de afirmații, toate considerate false.
  • Afirmația, împreună cu alte afirmații deja considerate drept adevărate, trebuie să implice alte afirmații care descriu date observabile și disponibile. Vom numi în continuare prima afirmație drept ipoteza iar afirmațiile care descriu datele observabile le vom numi afirmații de observație.
  • Ipoteza trebuie să aibă o putere explicativă mai mare decât alte ipoteze incompatibile cu ea, referitoare la același subiect; adică, ea trebuie să facă afirmațiile de observație mai probabile decât alte ipoteze concurente.
  • Ipoteza trebuie să fie mai puțin ad hoc decât alte ipoteze incompatibile cu ea, referitoare la același subiect; adică, ea trebuie să includă mai puține presupoziții despre trecut care nu sunt deja implicate într-o anumită măsură de adevărurile deja acceptate.
  • Ipoteza trebuie să fie mai plauzibilă decât alte ipoteze incompatibile cu ea, referitoare la același subiect; adică, ea trebuie să fie implicată întrucâtva de o mai mare varietate de adevăruri acceptate decât alte ipoteze concurente; iar probabila ei negație trebuie implicată de mai puține adevăruri acceptate și să fie implicată mai puțin puternic decât a ipotezelor concurente.

McCullagh rezumă "dacă domeniul și puterea explicativă sunt foarte mari, astfel încât ea explică un mare număr și o mare varietate de fapte, mult mai multe decât orice explicație concurentă, atunci ea este probabil adevărată.”

                                     

1.9. Metoda istorică Raționamentul statistic

McCullagh afirmă că forma acestui argument este următoarea:

  • Este probabil de gradul p 2 că acesta este un A.
  • Există o probabilitate de grad p 1 că orice este un A este un B.
  • Prin urmare, relativ la aceste premize este probabil de gradul p 1 × p 2 că acesta este un B.

McCullagh oferă acest exemplu:

  • Sub toate aparențele literele V.S.L.M. stau pe acest mormânt la sfârșitul unei inscripții latinești.
  • Prin urmare, aceste litere de pe acest mormânt redau sintagma "Votum Solvit Libens Merito”.
  • În mii de cazuri literele V.S.L.M. apărând la sfârșitul unei inscripții latinești pe un mormânt redau sintagma Votum Solvit Libens Merito.

Acesta este un silogism sub formă probabilistică, el folosește o generalizare formată prin inducție logică din numeroase exemple folosită drept premiză inițială.

                                     

1.10. Metoda istorică Argumentul prin analogie

Structura acestui argument este următoarea:

  • Alt lucru are proprietățile p 1. p n.
  • Un anumit lucru are proprietățile p 1. p n și p n + 1.
  • Deci al doilea lucru are proprietatea p n + 1.

McCullagh afirmă că un argument prin analogie, dacă e corect, este fie un "silogism statistic sub acoperire” sau e mai frumos explicat drept argumentul prin cea mai bună explicație. El este un silogism statistic atunci când este "stabilit printr-un mare număr și varietate de exemple ale generalizării”; altfel, argumentul poate fi invalid deoarece proprietățile de la 1 la n nu sunt legate de proprietatea n + 1, cu excepția cazului în care proprietatea n + 1 este cea mai bună explicație a proprietăților de la 1 la n. Analogia, prin urmare, este necontroversată doar când este folosită pentru a sugera ipoteze și nu drept argument decisiv concluzie.

                                     

2. Bibliografie

  • Veyne, Paul. Comment on écrit lhistoire. Paris: Seuil, 1979.
  • C. Behan McCullagh, Justifying Historical Descriptions, Cambridge University Press: New York 1984. ISBN: 0-521-31830-0.
  • R. J. Shafer, A Guide to Historical Method, The Dorsey Press: Illinois 1974. ISBN: 0-534-10825-3.
  • Braudel, Fernand, Écrits sur lhistoire, Paris, Flammarion, 1969.
  • Marrou, Henri-Irénée. De la connaissance historique. Paris: Seuil, 1954.
  • White, Hayden. The Content of the Form: Narrative Discourse and Historical Representation. Baltimore: The Johns Hopkins University Press, 1987.
  • Aron, Raymond. Introducere în filozofia istoriei. București: Humanitas, 1997.
  • Prost, Antoine. Douze leçons sur lhistoire. Paris: Éditions du Seuil, 1996.
  • de Certeau, Michel. LÉcriture de lhistoire. Paris: Gallimard, 1975.
  • "Istoria universală”, Larousse, Editura Univers Enciclopedică, 2009
  • "Enciclopedie ilustrată de istorie universală”, Editura Readers Digest, 2006
  • Istoria. Ghid vizual complet, din zorii civilizației până în prezent, coordonator: Adam Hart-Davis, Dorling Kindersley, Londra, 2007 - recenzie
  • Louis Gottschalk, Understanding History: A Primer of Historical Method, Alfred A. Knopf: New York 1950. ISBN: 0-394-30215-X.
  • Martha Howell and Walter Prevenier, From Reliable Sources: An Introduction to Historical Methods, Cornell University Press: Ithaca 2001. ISBN: 0-8014-8560-6.
  • Ariès, Philippe. Timpul istoriei. București: Meridiane, 1997.
  • White, Hayden. Metahistory: The Historical Imagination in Nineteenth-Century Europe. Baltimore: The Johns Hopkins University Press, 1973.
  • "Mică enciclopedie de ISTORIE UNIVERSALĂ”, Horia C. Matei, Marcel D. Popa, Editura Științifică și Enciclopedică, 1983
  • Gilbert J. Garraghan, A Guide to Historical Method, Fordham University Press: New York 1946. ISBN: 0-8371-7132-6


                                     

3. Legături externe

  • en Introduction to Historical Method by Marc Comtois
  • TOP 10. Cele mai SÂNGEROASE PERIOADE din ISTORIE | GALERIE FOTO, 17 mai 2013, Sorin Breazu, Evenimentul zilei
  • 20 de curiozitati istorice, 14 septembrie 2009, Elena Enache, Ziare.com
  • en Philosophy of History by Paul Newall
  • en Federal Rules of Evidence in United States law
  • Top 10 personaje istorice mai puțin cunoscute, 2 octombrie 2013, Adevărul - articol Historia
  • Miturile false ale istoriei, 26 august 2009, Revista Magazin
  • Miturile false ale istoriei, 16 aprilie 2008, Gabriel Tudor, Revista Magazin
  • Sa ne amintim: Cele mai trasnite evenimente ale istoriei, 2 iulie 2010, Laurentiu Dologa, Ziare.com
  • 7 greșeli uriașe care au schimbat soarta lumii, 16 octombrie 2013, Marius Comper, Descoperă
  • Cele mai mari descoperiri istorice ale ultimului secol, 22 iulie 2011, George Titus Albulescu, Ziare.com
  • 10 motive sa rescriem istoria, 5 august 2009, Adrian Nicolae, Descoperă

Teoria conspirației

  • Istoria interzisa a omenirii, 4 aprilie 2009, Alexandru Safta, Descoperă
                                     
  • à Zwingli Lexiconul de istorie al Elveției Wikimedia Commons conține materiale multimedia legate de Lexiconul de istorie al Elvetiei DHS HLS DSS online
  • Muzeul Național de Istorie al României Pagina oficială Ghidul muzeelor din România Muzeul Național de Istorie a României - Istoric Prietenii Muzeului
  • Antipa : Ce este istoria naturală ? in : Descrierea Muzeului regal de Istorie naturală din Bucurescĭ, 1908 Situl Muzeului Național de Istorie Naturală Grigore
  • Național de Etnografie și Istorie Naturală, fost Muzeu zoo - agricol și a meșteșugurilor populare Muzeul Național de Etnografie și Istorie Naturală a Moldovei
  • martie 2013, Muzeul Național de Arheologie și Istorie a Moldovei își schimbă titulatura în Muzeul Național de Istorie a Moldovei. Pagina web a muzeului
  • Muzeul de Istorie din Sibiu este un muzeu național din Sibiu, care funcționează în unul din cele mai impresionante monumente de arhitectură civilă gotică
  • concursuri de istorie lecții, seminare simpozioane științifice. La 12 februarie 2004, prin decizia primarului municipiului, Muzeului de Istorie și Etnografie
  • Facultatea de Istorie este una dintre vechile facultăți ale Universității din București, situată în Palatul Universității.
  • Cluj, mediafax.ro. 18 mai 2019 Site al muzeului Muzeul de Istorie Ghidul muzeelor din România Colecția de Istorie a Farmaciei Lista muzeelor din România