Back

ⓘ Capcana lichidității. O capcană a lichidității este o situație, descrisă de teoria economică Keynesiană, în care, după ce rata dobânzii a scăzut la un anumit ni ..




Capcana lichidității
                                     

ⓘ Capcana lichidității

O capcană a lichidității este o situație, descrisă de teoria economică Keynesiană, în care, "după ce rata dobânzii a scăzut la un anumit nivel, preferința pentru lichiditate poate deveni practic absolută, în sensul că oricine ar prefera banii lichizi în defavoarea deținerii unor active ce ar avea un randament atât de mic.”

Capcana lichidității este cauzată de oamenii ce acumulează bani lichizi datorită previziunii unor evenimente nedorite, precum: deflație, cerere agregată insuficientă sau război. Conform teoriei standard, printre caracteristicile capcanei lichidității, se pot enumera: rate ale dobânzilor apropiate de zero și variații în masa monetară ce nu se fac resimțite la nivelul prețurilor unei economii.

                                     

1. Originea și definirea termenului

John Maynard Keynes, în lucrarea sa din 1936, "Teoria Generală a ocupării forței de muncă, a dobânzii și a banilor”, a prezentat următoarele:

Există posibilitatea. ca, după ce rata dobânzii scade sub un anumit nivel, preferința pentru lichiditate să devină virtual absolută, în sensul că aproape toată lumea va prefera banii lichizi în locul unor instrumente de datorie care aduc un randament i.e. dobânda atât de mic. În această eventualitate, autoritatea monetară va fi pierdut controlul efectiv asupra ratei dobânzii. Dar, în timp ce acest caz special poate căpăta importanță practică în viitor, nu cunosc niciun exemplu până acum.

Acest concept al potențialei interții a politicii monetare a fost sugerată pentru prima oară în lucrările economistului britanic John Hicks, dezvoltatorul modelului de analiză IS-LM. De fapt, laureautul premiului Nobel pentru economie, Paul Krugman, într-o lucrare sa referitoare la politica monetară, definește conceptul asemenea formulării originare a lui Hicks:

Capcana lichidității poate fi definită ca fiind o situație în care politica monetară convențională devine impotentă, deoarece ratele nominale ale dobânzilor sunt zero sau aproape de zero: injecția de bază monetară în economie nu are niciun efect, deoarece baza monetară și obligațiunile sunt văzute de sectorul privat ca fiind substitute perfecte.

Diferența dintre cele două definiții ține de nuanță, cea de-a doua definiție, reprezentând standardul, susținând că oamenii sunt indiferenți între obligațiuni de stat și lichidități pentru că randamentele ambelor instrumente financiare sunt egale și apropiate de zero rata dobânzii pentru lichidități fiind zero, iar cea pentru obligațiuni fiind aproape de zero. Prin urmare, Banca Centrală nu mai are putere a influența rata dobânzii în economie prin expansiune monetară.

                                     

2. Elaborare

În descrierea capcanei lichidității făcută de Keynes, investitorii nu doresc să dețină obligațiuni, preferând alte active mai lichide bani. Prin urmare, convertind obligațiunile în bani, provoacă scăderea prețurilor obligațiunilor și, în consecință, creșterea randamentului lor. În ciuda acestei evoluții, investitorii continuă să prefere banii lichizi, indiferent de mărimea acestor randamente sau de mărimea randamentelor obligațiunilor oferite de Banca Centrală.

Economistul post-Keynesian Hyman Minsky postulează că "după o deflație a datoriei ce induce o depresiune accentuată, o creștere a masei monetare, celelalte active financiare rămânând cantitativ constante, poate să nu ducă la creșterea prețurilor celorlalte active”. Aceasta, în mod obișnuit, face că randamentul i.e. rata dobânzii activelor ce nu sunt "perfect lichide” să crească. În acest caz, Minsky menționează că,

Părerea că funcția preferinței pentru lichiditate este în relație cu cererea pentru bani, permite introducerea ideii că, în anumite circumstanțe, cererea pentru bani poate deveni elastic infinită față de variațiile ratei dobânzii. Capcana lichidității, probabil, apare în perioada imediat următoare unei depresiuni economice sau crize financiare.

                                     

3. Dezbatere

În urma revoluției Keynesiene, în anii 30 și 40, diverși economiști de orientare neoclasică, au căutat să minimizeze efectele condițiilor ce provoacă capcana de lichiditate. Don Patinkin și Lloyd Metzler au invocat existența așa-numitului "efectul Pigou”, care spune că stocul real de bani poate fi un determinant pentru funcția cererii agregate de bunuri, așa încât baza monetară ar influența direct curba IS i.e. curba investițiilor egale cu economisirile în modelul ÎS/LM. Politica monetară ar fi, astfel, capabilă să stimuleze economia chiar și atunci când capcana lichidității există. Aceasta s-ar putea realiza prin politici deflaționiste ce, prin intermediul "efectului de îmbogățire”, cresc cererea agregată, crescând astfel rata dobânzii și ducând economia într-un nou echilibru pe termen-lung.

Monetariștii, în special Milton Friedman, Anna Schwartz, Karl Brunner, Allan Meltzer și alții, au condamnat puternic orice notiune de "cursa” care nu implică rate ale dobânzii nule, sau apropiate de zero, pentru întreaga economie i.e. rate ale dobânzii pe termen scurt și lung, pentru instrumente financiare guvernamentale și private. În opinia acestora, orice rată a dobânzii diferită de zero este o condiție suficientă pentru a elimina posibilitatea prezenței unei capcane a lichidității.

În istoria recentă, când economia Japoneză a trecut printr-o perioadă prelungită de stagnare, în ciuda ratelor dobânzii aproape de zero, existența capcanei lichidității a captat, din nou, interesul. Formularea capcanei lichidității de către Keynes face referință la existența unei curbe orizontale a cererii banilor, pentru un oarecare nivel pozitiv al ratei dobânzii. Totuși, capcana lichidității invocate în anii 90 se referă doar la existența unor rate ale dobânzii nule sau apropiate de zero, afirmația fiind că ratele dobânzii nu pot scădea sub zero. Unii economiști, precum Nicholas Crafts, au sugerat o politică a țintuirii inflației desfășurată de Banca Centrală pentru timpurile prelungite în care ratele nominale ale dobânzilor sunt foarte joase, pentru a evita, sau scăpa din, capcana lichidității.

Unii economiști din Școala Austriacă, precum cei din Institutul Ludwig von Mises, resping cu totul teoria Keynesiană referitoare la preferința pentru lichiditate. Ei spun că lipsa de investiții în economia domestică, din perioadele în care rata dobânzii este mică, este rezultatul investițiilor proaste și a preferințelor temporale i.e. preferințe pentru valoarea prezentă, și nu al preferinței pentru lichiditate. Economiștii aparținând Școlii Economice din Chicago rămân și ei critici față de noțiunea de capcană a lichidității.

Cei mai mulți dintre economiștii neo-Keynesieni, precum Brad DeLong, Simon Wren-Lewis și Paul Krugman, susțin că economia continuă să opereze conform modelului IS-LM, deși anumite modificări trebuiesc aduse, căci regulile, așa cum ne arată timpurile recente, s-au schimbat.



                                     

4. Criza financiară globală din 2008

În timpul Crizei Financiare Globale din perioada 2008-2010, pe măsură ce ratele dobânzilor pe termen scurt ale Băncilor Centrale din Europa și SUA tindeau către zero, economiști ca Paul Krugman au susținut că lumea dezvoltată a căzut în capcana lichidității. El a menționat că triplarea bazei monetare în SUA între anii 2008-2011, nu a produs efecte la nivelul prețurilor domestice sau a prețurilor materiilor prime cotate în dolari americani.

Post-Keynesiști răspund că confuzia ce se face în literatura economică între condițiile capcanei lichidității, așa cum sunt ele definite de Keynes și de economiștii post-Keynesieni, și condițiile dobânzilor ce tind către zero, este una intenționată și motivată ideologic, urmărindu-se susținerea politicilor monetare în locul celor fiscale. Ei argumentează că programele de expansiune monetară din SUA, și de peste tot, au cauzat pretutindeni creșterea prețurilor activelor financiare, pe când ratele dobânzilor au scăzut; totuși, capcana lichidității nu poate exista, conform definiției lui Keynes, doar dacă prețurile activelor financiare cu risc scad, randamentul lor i.e. dobânda lor crescând în contrapartidă. Creșterea bazei monetare nu a afectat ratele dobânzilor sau prețurile materiilor prime.

Luând ca precedent Criza Financiară Globală din 2008, criticii versiunii standard a definiției capcanei lichidității, atrag atenția că Banca Centrală a SUA i.e. FED nu a pierdut niciodată controlul efectiv al ratei dobânzii. Întrucât Statele Unite a experimentat capcana lichidității în perioada 2009/10, adică în "perioada imediat următoare” crizei, aceștia susțin că după trecerea acestei perioade nu mai există nici capcana lichidității de vreme ce obligațiunile guvernamentale și cele private au o "cerere ridicată". Acest fapt infirmă afirmația lui Keynes, care spune că "aproape toată lumea preferă banii în defavoarea deținerii unui instrument de datorie exp. obligațiuni”.

                                     

5. Lecturi suplimentare

  • Hicks, John R. 1981 "IS-LM: An Explanation", Journal of Post Keynesian Economics, Volume 3, 1980, Issue 2
  • Boianovsky, Mauro 2003. "The IS-LM Model and the Liquidity Trap Concept: from Hicks to Krugman” PDF. History of Political Economy, Duke University Press.
  • Eggertsson, Gauti H. 2008. "Liquidity Trap” ed. 2nd. The New Palgrave Dictionary of Economics Online.
                                     
  • elabora un sistem tehnic, întreprindere etc. într - o unitate de timp. capcana lichidității - situație în care o creștere a ofertei monetare nu duce la o scădere